e ciudat cum dintr-un hai sa ne plimbam, iar apoi un pot sa te pup? s-a ajuns la te iubesc.
e ciudat cum eu, care afirmam tare si raspicat ca nu exista chestia asta, ca in doua luni nu poti ajunge sa spui si chiar sa simti asta, am ajuns sa o spun. si sa o simt.
e ciudat cum acum i-as spune asta incontinuu.
e ciudat cum ma apuca zambitul pe strada atunci cand ma gandesc la el.
e ciudat cum adorm in fiecare seara cu gandul la el. si ma trezesc la fel. si cica zambesc in somn.
e ciudat cum vreau sa-i spun atat de multe lucruri si totusi nu stiu cum sa ma exprim. si mi-e ciuda. pentru ca vreau sa stie tot ce-i in capul meu, vreau sa stie cat de mult ma bucur, vreau sa stie cat de fericita ma face sa fiu, vreau sa stie cat de mult imi pasa si cat de mult tin la el, vreau sa stie cat de mult ii multumesc in fiecare zi pentru fiecare zambet, vreau sa stie ca, desi e departe, nu conteaza atat de mult.
e ciudat cum uneori imi vine sa plang, chiar daca nu s-a intamplat nimic rau. cred ca e de fericire.
e ciudat cum uneori imi da un mesaj la care nu stiu cum sa ii raspund si stau cu telefonul in mana si ma gandesc cat de dragut a fost.
e ciudat cum aveam atat de multe idei inainte sa ma apuc sa scriu, dar gandul imi zboara departe( 406 km, mai exact) si uit tot.
e ciudat cum as fi in stare sa-i iert tot.
e ciudat ca pot sa fiu eu, fara retineri, fara sa ma abtin din nimic.
e ciudat ca suntem niste ciudati, dar niste ciudati draguti.
defapt nu e nimic ciudat...e doar frumos...da, poate ca ar trebui sa schimb cuvantul ciudat cu cuvantul frumos.
as pleca chiar in momentul asta la tine, daca as putea. sa adormim din nou imbratisati. sa fi iubitul meu, doar al meu, si eu sa fiu iubita ta aproape... :)
