67

plang dupa un el de mult pierdut. ma uit in jur dupa un el ( inca) inexistent. in fiecare zi imi spun ca e timpul sa ma opresc, imi impun asta. si uneori chiar am impresia ca reusesc. dar gresesc atat de tare. nu, nu reusesc. oricat de mult as vrea asta, nu imi pot opri inima sa simta si sa-i fie dor, nu pot opri amintirile, nu imi pot opri ochii din cercetare, nu pot opri mainile din cautare, buzele... cand ai parte de ceva frumos e normal( zic) sa mai vrei. la fel ca si cu dulciurile. sau tigarile. dragostea e un viciu. si eu nu pot sa ma las de iubit. nu pot fara iubire, nu pot. am nevoie de afectiune, de un sarut de noapte buna( fie el si de la distanta), vreau sa adorm zambind, sa zambesc in somn, sa ma trezesc zambind. vreau sa am seri cand nu pot sa adorm pentru ca zambesc prea tare. vreau sa am momente cand plang de fericire. vreau sa imi gasesc el-ul cu care sa pot fi eu. vreau plimbari prin parc, batai cu zapada, cicaleli, rasete, masaje, caldura, scartaieturi de pat, filme, planuri de viitor, dans lent, pupici pe frunte, evadari, ingrijorari, mesaje, lacrimi de fericire, declaratii, incredere. si tot ce mai inseamna a iubi. poate ca nici nu am descoperit tot ce e de descoperit. dar daca el era the one si eu l-am lasat sa-mi scape printre degete? si daca el era...de ce nu mi-am dat seama la timp? de ce nu am luptat? ca sa incerc sa gasesc raspunsuri acum, dupa 8 luni. hmm, ciudat. 8 luni de fericire, la 8 luni distanta. ar fi putut sa fie infinit. dar poate nu a fost sa fie. nu o sa stiu niciodata.
dar o sa imi impun in continuare. poate intr-o zi o sa reusesc sa ma opresc din visat. si atunci o sa ma  loveasca iubirea. din nou.