De la apartamentul 67 în jos
De la geamul mare al camerei principale vedea tot oraşul. Luminile parcă o făceau să fie sigură că alegerea făcută era cea corectă.
În noaptea asta voi pleca. Îşi spunea Sara privind când imensul oraş, când infinitul cerului. Avea dreptate mama când mi-a zis că nu e îndeajuns de bun pentru mine. Nu am ascultat-o. Mi-am urmat doar inima, ca o fraieră, fără să iau în calcul trecutul lui. Trebuia să fiu deşteaptă şi să îl părăsesc de la prima palmă. Dar nu. Am ales să rămân. Pentru copii, pentru ceea ce a fost la început. În speranţa că se va schimba. Şi din teamă să nu rămân singură din nou. Dar apoi au urmat alte palme. Şi nu s-a rezumat doar la asta. Mama ştie tot. Dar a încetat de mult să încerce să mă facă să plec. Fraieră. Asta sunt. O mare, mare fraieră. Însă totul se va...
Gândurile Sarei au fost oprite de sunetul cheilor băgate în uşă. O, nu! Atât a putut să mai zică femeia, înainte să încremenească în spatele canapelei.
- Sara! Am nevoie de o cămaşă călcată! Acum!
Vocea bărbatului, aşa cum suna acum, o făcea mereu să tresară.
- Dar...nu avem curent electric de la prânz, nu am avut cu ce...
- Taci! Nu te-am întrebat nimic! Am zis doar că am nevoie de o cămaşă. Şi dacă am nevoie, înseamnă că vreau. Şi dacă vreau, înseamnă că o să îmi dai o nenorocită de cămaşă călcată. Acum!
- Bob, te rog, dorm copiii, nu mai ţipa. Voi merge la vecina de alături şi o voi ruga să mă ajute. Dar, te rog, nu mai ţipa.
- Nu îmi spui tu mie ce să fac. EU sunt cel care îţi spune ŢIE ce să faci.
În timp ce vorbea, Bob mergea încet, dar sigur, spre Sara. Femeia era la fel de încremenită ca atunci când acesta intrase în casă. O lacrimă fierbinte i se scurse pe obrazul stâng. Ştia că dacă el nu se va opri din mers, dacă nu va înceta să îi arunce privirile acelea atât de reci, va izbucni în plâns. Îşi zise în gând: Nu, nu voi plânge, trebuie sa fiu tare.
- Bob, te rog. Uite, merg acum să îţi calc o cămaşă. O vrei pe cea verde sau pe cea albastră? Vocea tremurată a Sarei îi trăda teama, în ciuda faptului că ea nu voia să arate asta.
- Nu te mai miorlăi atât! Tu ziceai că dorm copiii.
Doar canapeaua mai era între ei acum.
- Plec.
- Foarte bine, nu ştiu de ce nu ai plecat de mai devreme. Doar ţi-am zis că am nevoie de o cămaşă călcată. Şi să-mi aduci şi o bere.
- Nu. Vreau să spun că plec de acasă. Îi iau şi pe copii. Sara nu ştiu de unde avusese curajul să îi spună asta, cuvintele-i ieşiseră din gură fără să îşi dea seama.
- Ce ai spus? Cum să pleci? Nu ai putea trăi nici măcar o zi fără mine.
- Dacă a trăi lângă tine se poate numi viaţă...
Calmul bărbatului o speria pe Sara. Nu ştia la ce să se aştepte. Niciodată nu a ştiut să descifreze lumina din ochii lui mici. Putea fi furie, nebunie, poate chiar teamă. Tocmai pentru că nu ştia ce gândea cu adevărat bărbatul ei în acel moment, Sara continuă, mai sigură pe propriile cuvinte:
- Voi pleca şi nu mă vei putea opri. Ne-ai făcut viaţa un iad, mie şi copiilor şi ne va fi mult mai bine fără tine. Tu nu ai decât să rămâi cu averile şi femeile tale.
Sara ştiu acum că ceea ce vedea în ochii lui Bob era ură. Ură şi furie. O furie care o duse cu gândul într-o noapte friguroasă de februarie, când bărbatul ei, ajuns beat acasă, a bătut-o până a lăsat-o inconştientă. Cu toate că asta se întâmplase în urmă cu 3 ani, amintirile erau încă vii în mintea Sarei. Însă acum nu mai avea de gând să îi permită să mai facă asta. O distrusese destul în cei 7 ani, cât au stat împreună.
- Nu vei pleca decât atunci când îţi voi spune eu să pleci! Spuse Bob şi se năpusti asupra femeii.
Sara, care stătea tot în faţa ferestrei mari, văzându-şi soţul înconjurând canapeaua şi venind spre ea cu viteza unui taur dintr-o coridă, se hotărî că de această dată nu va fugi. Îl va înfrunta. Aşteptă momentul oportun şi când soţul ei era îndeajuns de aproape de aceasta, Sara făcu un pas lateral.
La ora 3:17, cinci familii care locuiau în acelaşi bloc cu Sara şi Bob James au fost trezite de un zgomot puternic. O persoană care locuia la primul etaj a declarat mai târziu ziarului local: „Am insomnii. Citeam ziarul şi deodată am auzit un zgomot ciudat. Când m-am uitat pe geam, am văzut ceva căzând. Am crezut că am halucinaţii.”
În jurul orei 4, doi poliţişti, chemaţi de mai multe persoane, intrau în apartamentul 67. Într-una din camerele apartamentului o găsiră pe femeie, plângând încet în timp ce se uita la copiii ei care dormeau, repetând încontinuu: „S-a terminat, acum s-a terminat”.
________________________
[ asta-i facuta pentru o tema de la literatura universala, de aia are diacritice si tot ce-i trebuie]
